O luptă pentru pentru salvarea vieții propriului copil,  pentru înțelegere, pentru niște idealuri. Așa se poate caracteriza volumul „Vremuri noi, păcate vechi“ al domnului Sergiu Popovici. Într-adevăr, regăsim aceleaşi teme „vechi“ din alte scrieri (dar de mare actualitate), ba chiar personaje sau situaţii: „demenţa clapelor“ care îi cuprinde atât pe nepoţi, cât şi, uneori, pe bunic; nemulţumirea faţă de situaţia politică şi socială din ţară; conflictele permanente între toţi membrii unei familii în care aproape fiecare persoană majoră este preocupată de păstrarea sănătăţii în cele mai bune condiţii, dar ţinând cont doar de lucruri exterioare, cum ar fi alimentaţia sau mediul, iar deşeurile interioare ce cauzează majoritatea problemelor medicale sunt neglijate cu totul. De altfel, fiecare se consideră unicul deţinător al adevărului, pe care îl proclamă sus şi tare, iar oricine nu are aceeaşi opinie este tratat cu dispreţ, furie şi desconsiderare.
Tonul volumului este uneori lamentativ, alteori vehement- protestatar, iar alteori resemnat – asta este viaţa şi nu ai ce face, trebuie să te mulţumeşti cu ce ai şi ce poţi. Dar... cum această resemnare nu înseamnă şi o împăcare cu sine şi cu lumea, apare inevitabil conflictul. Iar singurul ce pare a se consuma din acest motiv este personajul principal, Sandu, care îşi vede toate strădaniile şi bunele intenţii bagatelizate, nevăzute şi neînţelese. Şi suferă în tăcere din acest motiv. Singura refulare este scrisul, prin care se poate descărca de toată tensiunea interioară acumulată şi pe care nu o poate exprima altfel.